Nefropatia diabetică – prima parte

Postat pe 11.12.2013 0:00:00

Diabetul zaharat expune pacientul unor complicaţii cronice cu potenţial de evoluţie severă. Menţinerea valorilor glicemiei cât mai aproape de normal şi controlul factorilor de risc asociaţi previn sau întârzie instalarea complicaţiilor, precum şi agravarea acestora.

Hiperglicemia persistentă determină modificări vasculare ce afectează întregul organism, inclusiv rinichii. Afectarea renală poate progresa până la insuficienţă renală şi poate necesita dializă sau transplant. Este o cauză importantă de invaliditate şi deces.

Se apreciază că nefropatia diabetică apare la 20 - 40% dintre pacienții cu diabet zaharat. Pe lângă hiperglicemie, există şi alţi factori de risc ce pot predispune pacientul la afectare renală: excesul ponderal, fumatul, prezenţa retinopatiei, neuropatiei. Hipertensiunea arterială accelerează progresia bolii. Se pare că şi factorii genetici joacă un rol important, frecvenţa variind în funcţie de cadrul etnic.

În stadiile incipiente, simptomele pot lipsi. Urina este produsă şi eliminată în cantităţi normale. Poate evolua silenţios o perioadă îndelungată, chiar peste zece ani. În consecinţă, pentru a depista nefropatia, trebuie efectuate periodic teste cu măsurarea cantităţii de proteine din urină, precum şi analize de sânge pentru a putea evalua funcţia renală.

Modificările apărute nu se corelează cu manifestările clinice. Când apar, principalele semne sunt albuminuria, rar hematuria, precum şi semne de boală renală cronică.

Albuminuria reprezintă eliminarea de albumină (o proteină) în urină. În mod normal se elimină mai puţin de 30mg/24 ore. Un nivel de 30-299mg/24 ore este considerat microalbuminurie. Valori de 300mg/24 ore sau mai mari caracterizează macroalbuminuria.

Microalbuminuria este considerată a fi un indicator precoce al afectării renale. Deoarece cantitatea de albumină eliminată urinar este iniţial variabilă, diagnosticul se stabileşte la un nivel de peste 30mg/24 ore la două sau trei determinări într-un interval de 6 luni.

Măsurarea nivelului de albumină din urină poate fi utilă şi pentru aprecierea progresiei nefropatiei. Pierderea persistentă a proteinelor, mai mare de 50 mg/zi, este un indicator pentru apariţia viitoare a macroalbuminuriei. După debutul macroalbuminuriei, se instalează un declin constant al funcţiei renale. Se pare ca pacienţii cu macroalbuminurie sunt mai predispuşi să dezvolte boala renală cronică severă.

Microalbuminuria constituie, de asemenea, un semn de risc crecut pentru afecţiunile cardiovasculare.

S-a demonstrat, prin studii clinice ample, ca menţinerea glicemiei la valori apropiate de cele normale duce la întârzierea apariţiei microalbuminuriei şi a progresiei către macroalbuminurie la pacienţii cu diabet zaharat de tip 1 şi 2.

Frecvent, persoanele cu diabet zaharat asociază şi hipertensiune arterială. Menţinerea tensiunii la valori normale este esenţială pentru conservarea funcţiei renale. Valorile mari ale tensiunii arteriale afectează la rândul lor vasele sanguine şi pot accelera instalarea complicaţiilor şi agravarea acestora. Controlul tensiunii arteriale reduce riscul şi întârzie progresia nefropatiei diabetice.

12.12.2013 0:00:00

Simona Fatulescu

este medic specialist Recuperare medicala, absolventa a Facultatii de Medicina Generala din cadrul UMF "Carol Davila" Bucuresti, 2006.

au răspuns la "Nefropatia diabetică – prima parte"

Lasă un comentariu
* Conform Termeni si Conditii ne rezervam dreptul de a nu publica comentariul,
sau a va contacta. Multumim!